Învierea Domnului reprezintă cel mai mare eveniment din istoria mântuirii noastre, care ne-a adus posibilitatea mântuirii și care stă la temelia credinței și a Bisericii Creștine. Este sărbătoarea care a adus omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos. Cuvântul „Paşti” vine de la pasha, un cuvânt evreiesc, care înseamnă trecere.
Evreii sărbătoareau şi sărbătoresc la Paşti ieşirea din robia egipteană, trecere prin Marea Rosie, trecere prin pustie şi ajungerea lor în Canaan. Noi la Sfintele Paşti sărbătorim altceva decât evreii, şi anume trecerea de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer. În lumina Sfintelor Paşti în care se arată slava iubirii Preasfintei Treimi pentru umanitate, Biserica este chemată să-L mărturisească totdeauna pe Hristos Cel răstignit, înviat şi preaslăvit, adică să binevestească biruința sfințeniei asupra păcatului, biruința iubirii asupra urii, biruința păcii asupra violenței, biruința dreptății asupra nedreptăţii, biruinţa luminii asupra întunericului, pentru ca lumea să caute şi să primească „dreptatea, pacea şi bucuria Duhului Sfânt” din Împărăția Preasfintei Treimi (cf. Romani 14, 17).
Învierea Domnului este considerată sărbătoarea bucuriei date de vestea Învierii Mântuitorului. O veste care, până la Înălţarea Domnului, respectiv timp de 40 de zile, se regăseşte în salutul „Hristos a înviat!”, la care se răspunde cu „Adevărat a înviat!”.
Slujba de Înviere începe în jurul orei 23.00. Aproape de miezul nopţii, preotul iese din sfântul altar având lumânarea aprinsă şi îi îndeamnă pe cei prezenţi: „Veniţi de luaţi Lumină!”. După ce lumânările oamenilor sunt aprinse, credincioșii avându-l în frunte pe preot, înconjoară biserica de trei ori. După care cântă cu toții: ”Hristos a Înviat…”. Apoi, se intră din nou în biserică, unde continuă slujba de Înviere, care durează până dimineaţă. Credincioşii care au postit în toate cele şapte săptămâni se pot împărtăşi în Noaptea de Înviere.
După slujbă, este tradiţia ca preotul să dezlege bucatele pe care le aduc credincioşii la biserică – ouă vopsite, cozonac, pască – şi să le sfinţească.
Una dintre tradiţiile străvechi de Paşte o reprezintă ouăle vopsite. Oul roşu a devenit simbol al creaţiei şi învierii, prin exemplul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, culoarea roşie însemnând Sângele Domnului cel curs de pe Cruce pentru noi şi pentru mântuire dar şi simbolul văzut al învierii morţilor. Prezenţa în creştinism a ouălor roşii este una simbolică şi reprezintă o altă mărturie clară a vechimii acestui mare praznic. În multe dintre mormintele vechi ale creştinilor au fost descoperite şi coji de ouă şi se pare că acest aliment nu lipsea de la agapele ce se făceau în acele vremuri. Aşadar roşul cu care sunt vopsite ouăle de Paşte reprezintă atât sângele lui Iisus care s-a scurs de pe Cruce cât şi focul, cu puterea lui purificatoare. Pe de altă parte ciocnitul ouălor simbolizează sacrificiul lui Hristos, la noi existând tradiţia ca după Înviere, persoana mai în vârstă să ciocnească oul celuilalt în timp ce rosteşte “Hristos a Înviat”, iar celălalt spune “Adevărat a Înviat”.
Fără Învierea lui Hristos lumea ar fi azi încă toată păgână, Biserica nu s-ar fi întemeiat, creștinismul nu s-ar fi răspândit și n-ar fi fost crezut. Fără Învierea lui Hristos numele Mântuitorului s-ar fi uitat de atunci, învățătura Lui s-ar fi pierdut, iar mântuirea oamenilor s-ar fi pierdut și ea.
Știai că?
„Acum toate s-au umplut de lumină: cerul şi pământul şi cele dedesubt”, aşa cântăm în noaptea Sfântă a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Clipele nopții pline de lumină sunt trăite de către creștinii din lumea întreagă. Mai mult sau mai puțini pregătiți, cu toții am fost cu lumânarea, dar și cu inima pâlpâind lângă Hristos. Am cântat Hristos a Înviat! – imnul care a adus și unora, și altora, bucurie pe chip. Bucurie pe care am prelungit-o în dumnezeiasca Liturghie, dar și mai apoi, în liniștea căminului. Am luat lumina cu noi. Şi la propriu, şi la figurat. În suflete, dar și în lumânările aprinse de la biserică, transformând străzile, satele şi cimitirele îi râuri de lumină dătătoare de speranţă. Trist este pentru cei care fac ordine în biserici şi în curţile aferente bisericilor, după slujba Învierii, care găsesc lumânări uitate sau pur şi simplu aruncate. În acest context se naşte întrebarea: ce facem cu lumânarea pe care am avut-o lângă inimă în noaptea Învierii?
Dincolo de simbolismul acestei lumânări care ni-l face prezent pe Mântuitorul Iisus Hristos, numit în Sfânta Evanghelie „Lumina lumii”,lumânarea de Înviere ne aduce aminte de jertfa noastră personală. Este ofrandă adusă lui Dumnezeu, alături de osteneala de a fi prezenţi la dumnezeiasca Liturghie din noaptea Învierii. De aceea, lumânarea se folosește într-o rânduială aparte. Deşi găsim la tot pasul fel de fel de practici superstițioase, ea nu se stinge de pragul casei sau de grindă, nici nu se afumă cu ea vitele din gospodării şi nici nu se ghiceşte cu ea.
Cu toate că nu există o exprimare tipiconală oficială, corect este ca lumânarea folosită la Înviere să nu se arunce şi nici să nu se alăture celorlalte lumânări folosite la biserică. Lumânarea cu care am primit lumină este luată acasă şi arsă câte un pic în toată săptămâna luminată. Dacă timpul sau spaţiul nu ne permit acest lucru, lumânarea poate fi aprinsă la locul destinat aprinderii de lumânări de la biserică ori la mormintele celor dragi.
Unii credincioşi, cu încuviinţarea preotului, păstrează o parte din această lumânare pentru a o aprinde în momentele de încercare, de primejdie, de boală, amintindu-ne că Hristos pe toate le-a biruit, dăruindu-ne speranţa bucuriei.
Sursa: Realitatea Spirituala