Pagina de internet a Familiei Regale, romaniaregala.ro, publică, luni, 30 decembrie, sub semnătura avocatului Ioan Luca Vlad, un material despre abidcarea forțată a Regelui Mihai I, din data de 30 decembrie 1947.

Imagine

„30 decembrie, de șapte decenii încoace

Astăzi se împlinesc 72 de ani de la data când, sub forţa armelor, Regele Mihai semna actul abdicării adus cu un rânjet gregar de către principalii comunişti ai zilei la Palatul Elisabeta. La cinci zile după Crăciun, un Crăciun trist şi plin de neajunsuri din cauza ocupaţiei sovietice şi a violenţelor din ţară, românii aveau încă speranţă în noul an 1948, o speranţă dată de faptul că, totuşi, suveranul era în ţară.

El tocmai se întorsese din călătoria la Londra, cu ocazia nunţii actualei Regine Elisabeta a II-a, şi după încercări susţinute de a atrage sprijinul aliaţilor occidentali împotriva sovietizării ţării. El reprezenta „factorul constituţional” (cum urma să fie denumit de comunitatea românilor din exil) care mai putea pune, dacă nu piedici, măcar beţe în roate ocupanţilor sovietici şi lacheilor lor.

Iată că, în jurul serii, după ce posturile de radio anunţaseră repetat că urma un comunicat important pentru ţară, se citeşte textul abdicării Regelui. În aceeaşi zi, într-o şedinţă ireală de 45 de minute a Parlamentului (Adunării Deputaţilor), se proclamă, de către aceia dintre ei care fuseseră aduşi cu japca de prin Bucureşti (Parlamentul intrase deja în vacanţa legală de iarnă) legea privind proclamarea Republicii Populare Române. Eleodor Focşeneanu, în cartea sa „Două săptămâni dramatice din Istoria României” (All Education, 1997) a povestit cu exactitatea unui detectiv, modul cum, călcând orice aparenţă de legalitate, clica comunistă locală şi-a îndeplinit „tema pentru acasă” cu care era restantă în faţa Marelui Frate de la Răsărit.

Un pasaj din stenograma Consiliului de Miniştri din aceeaşi zi, convocat după momentul de la palat, este ilustrativ pentru atitudinea conducătorilor de atunci:

„Acum, potrivit Constituţiei, odată cu încetarea monarhiei, trebuie instituită o regenţă. Cum, însă noi suntem oameni politici, care înregistrăm realităţile, avem formele noastre şi trebuie să desvăţăm pe oameni să tot vorbească despre rege şi despre regenţă, am hotărît ca acest organ să fie numit Presidiumul Republicii Populare Române.” (Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, Dosar 12/1947, f. 52-56)

Cu telefoanele tăiate, Palatul Elisabeta înconjurat de soldaţii Diviziei Tudor Vladimirescu, şi având-o alături numai pe mama sa, Regele Mihai s-a deplasat la Sinaia, de unde avea să plece, la 3 ianuarie 1948, în lungul drum al exilului. I-a fost permis să spună adevărul de-abia la Londra, afirmând totodată voinţa de a rămâne aproape de poporul său:

„Înlăturarea monarhiei constituie un nou act de violenţă al politicii de înrobire a României. Eu nu mă consider legat în nici un fel prin acest act care mi-a fost impus. Cu încredere nesdruncinată în viitorul meu, însufleţit de acelaşi devotament şi voinţă de a lucra, Eu voiu continua să servesc poporul român de care destinul Meu este legat pe veci.” (articol din Times, Londra, nr. 51.021 din 5 Martie 1948)”, se arată pe pagina romaniaregala.ro.

Sursa foto, despre care romaniaregala.ro spune că a fost realizată chiar în 1947 la Peleș: romaniaregala.ro